În familia mea părinţii citeau mult. Când aveau timp ei citeau nu numai pentru ei însuşi, dar şi pentru noi. Aşa s-a născut interesul meu faţă de carte, şi am ajuns să citesc. Primele cărţi au fost basmele, şi tare mi-au plăcut, însă nu au adus nimic nou în viaţa mea. Părinţii şi bunicii povesteau şiruri întregi de poveşti.
Prima carte cu care am prins plăcerea lecturii a fost Ábel în pădure de Tamási Áron. Nu e greu să descriu de ce, fiindcă m-am născut şi eu pe acest meleag, ca şi protagonistul operei menţionate.
Cartea cuprinde o parte din viaţa copilului lui Ábel care se descurcă singur în munţi. Acest om „mic” trebuie să maturizeze pentru a face faţă lucrurilor încredinţate de către tatăl său. Sărăcia i-a determinat pe părinţii lui Ábel să se decide aşa. Ábel este un băieţaş descurcăreţ şi ingenios care reuşeşte să facă faţă tuturor obligaţiilor. Este un caracter cumsecade, un adevărat secui. Voinic, plin de viaţă, ajutător, bun dar în acelaşi timp şi viclean. Munţii Harghitei oferă adăpost pentru el. Este o lume cam poveşti, dar cititorul simte realitatea vieţii de acolo. Ca toate întâmplările scrise, romanul are şi un aspect pozitiv. Toate problemele sunt rezolvate.
Primul pas a fost acela de a trece neobservat din lumea basmului în realitate, mai precis, lumea în care trăiam şi eu.
După părerea mea plăcerea lecturii depinde de aşteptările cititorului faţă de carte. Pentru buna îndrumare trebuie cineva care călăuzeşte printre cărţi cunoscând interesul cititorului. Fiecare vârstă are interesul ei, rareori există încercări care depăşesc vârsta...
Dacă cineva a reuşit să prindă plăcerea lecturii, călăuzirea e mai uşoară, nu trebuie neapărat cineva care ştie multe despre lumea cititorului. De cele mai multe ori ajută părinţii, prietenii şi bibliotecarii. Într-un anumit timp cititorul poate călăuzii printre cărţile interesante pentru el. În acest punct el alege cărţile căutate. Toate ideile din cărţi îmbogăţesc lumea cititorului.
Când am ajuns la punctul căutării individuale, am ales cărţi care mă interesau dintr-un motiv anume. Cartea care mi-a trezit conştiinţa a fost Castelul scris de către cehul Franz Kafka. Fratele meu a început să citească această carte, dar n-a reuşit să o termine. Pentru el a fost o lectură fără sens. Unele lucruri povestite, mi-au trezit interesul faţă de carte, de aceea m-am apucat de citit. Atunci aveam doar 19 ani. Am considerat şocantă această carte. Trăind în era socialismului (în „Epoca de Aur”), aceasta a îmbogăţit sensul romanului. Recitind cartea după 15 de ani, n-am avut şocul acela dar am rămas cu un gust amar, fiindcă unele lucruri sunt actuale şi acum.
Primele pagini ale romanului încep cu o atmosferă ciudată. Personajul principal K. încearcă să-şi întâlnească angajatorul în vederea preluării postului proaspăt obţinut. „Bineînţeles” nu reuşeşte să-l obţină. După aceea vrea să ajungă în castel ca să lămurească neînţelegerile. Toţi oamenii ştiu că sunt subordonaţi „Castelului”, şi trăiesc zilele într-o lume fără siguranţă, dar pentru dar lor le convine acest fel de viaţă. Atmosfera ciudată se ascunde în absurditatea birocraţiei din Castel. Castelul este locul unde raţionalul şi iraţionalul se joacă cu fragilitatea individului. Lipsa de înţelegere a personajelor face ca să înţelegem tragicul singurătăţii într-o lume inumană. Castelul întruchipează imposibilitatea omului de a descifra sensul existenţei sale civice.
Am simţit problemele reale ale romanului şi atunci, dar nu am compus aşa de clar ca acum. Totuşi m-a stimulat pe direcţia citirii mai înţelepte, am încercat să selecţionez, ce merită citit şi ce nu. Bineînţeles uneori am citit şi romane şi alte scrieri mai uşoare căci cititul nu e neapărat o modalitate de culturalizare. E normal să citeşti din când în când cărţi ceva mai uşoare.
Selecţionarea cărţilor depinde de cultura în care trăieşte omul. Pentru mine a însemnat mult cultura maghiară, pentru că marea majoritate a cărţilor pe care le citeam au fost citite în limba maghiară. Dacă vrei să cunoşti o cultură e mai bine să citeşti în aceea limbă. Cunoaşterea limbilor străine din păcate e limitat pentru om. Unii cunosc mai multe, dar majoritatea oamenilor cunoaşte o singură limbă. Desigur, în cazul cărţilor scrise în alte limbi, efectul depinde şi de munca traducătorului.
Cărţile citite au adus universul omenirii în casa mea. Nu vreau să fac enumerări acum. Totuşi sunt câteva opere care au avut o influenţă deosebită în lumea mea într-o perioadă: Antoine de Saint-Exupéry: Micul Prinţ, Milne: Ursuleţul Winnie Pooh, Dostoevski: Crimă şi pedeapsă, Shakespeare: Romeo şi Julieta, Hamlet, Madách Imre: Tragedia Omului, Bulgakov: Maestrul şi Margarita, Garabet Ibraileanu: Adela, Dante: Divina Comedia, Voltaire: Candide, Garcia Marquez: O sută de ani de singurătate aş putea să continui câte ceva...
Acum ştiu despre viaţă, dar am rămas cu întrebarea, dacă nu ar fi fost mai bună lumea asta, şi nu ştiu răspunsul. Pro este ideea că trebuie să dezvolţi conştiinţa, să fiu de folos pentru societate? Contra este, am trăi mai fericiţi viaţa de toate zilele? Dar asta nu ne convine: unde rămâne atunci conştiinţa dezvoltării înţelepciunii umane? Pot să continui cu întrebările până la infinit.
Am senzaţia că dacă cineva ajunge la faza cititului, nu poate să se lase, ceva îl stimulează. Cititul însemnă „pâinea dorită” pentru mine. Nu pot să-l las. Din lumea poveştilor, am ajuns la eroul iubit Ábel, după aceea
Ce înseamnă o carte bună? După părerea mea este aceea care are o influenţă deosebită asupra cititorului, care te pune pe gânduri, îţi îmbogăţeşte viaţa atâta vreme cât găseşti răspunsul căutat.